Slujba Înmormântării

Acte necesare:
1. Certificate de deces
2. Adeverinta de înhumare (de la Primărie)

Sfaturi în legătură cu moartea omului:
Se cuvinte a ști ! Orice creştin care are în îngrijire un bolnav, netransportabil, se cuvine să cheme preotul acasă pentru a-l împărtăşi grabnic. Să nu aştepte până când bolnavul nu mai poate vorbi, devine inconştient, sau intră în comă, când preotul nu-i mai poate administra Sfintele Taine.
Când se constată că un bolnav, aflat în comă, nu poate sa-şi dea sufletul, să cheme preotul pentru a-i citi slujba de „ieşire cu greu a sufletului”. În cadrul acestei slujbe, care se săvârşeşte la capul bolnavului, preotul se roagă pentru iertarea păcatelor celui aflat pe patul suferinţei şi pentru ca Dumnezeu să-i fie îndurător în „cumpăna cea dreaptă” a sfârşitului, cerându-i despărţirea sufletului de trup. După citirea unor tropare, preotul citeşte o rugăciune pentru sufletul cel osândit spunând: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Atotţiitorule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului; Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, ne rugăm şi cu umilinţă cerem Tie: sufletul robului Tău (N), dezleagă-l de toată legătura şi-l slobozește de tot blestemul, căci Tu eşti Cel ce dezlegi pe cei legaţi şi ridici pe cei căzuţi, nădejdea celor deznădăjduiţi. Poruncește, dar, Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul robului Tău şi să se odihnească în locaşurile cele veşnice cu toţi sfinţii Tăi, prin Unul-Născut Fiul Tău cu Care împreună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de-viaţă-făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

HOTĂRÂRI ALE SFANTULUI SINOD
AL BISERICII ORTODOXE ROMANE
în legătură cu moartea omului

Hotărârea luată în ședința din 15 iunie 1928, privind incinerarea:
1. Preoții să prevină din vreme pe enoriași, atrăgându-le atenția că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica la va refuza orice asistență religioasă;
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze de la familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
3. Celor ce au fost incinerați sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât și după moarte”.
Hotărârea nr.506, din 1949, privind înmormântarea sinucigașilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178).
„Slujba înmormântării sinucigașilor <> să fie făcută numai de către un singur preot și nu în locașul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârșind slujba după ritual redus. Să nu se tragă clopotele și să nu se țină cuvântări”.
3) Parastasele (pomenirile mortului)
După înmormântare, preotul merge la casa răposatului şi face pomenirea de 3 zile a celui înmormântat.
Într-o cameră, familia pregătește cele 12 vase cu mâncare, cele 12 linguri și 12 căni și coliva, pentru a fi binecuvântate.
Coliva simbolizează trupul celui adormit şi este simbol al învierii.
Termenele la care se fac parastasele sunt:
– la 3 zile după moarte – întru nădejdea învierii şi amintirea ridicării din mormânt a Mântuitorului în a treia zi și a faptului că atunci începe putrezirea trupului, afară de inimă;
– la 9 zile (parastas mic). Se merge la biserică, sâmbăta dimineața, cu coliva, sticluța de vin și pomelnicul și eventual câteva pachetele de mâncare, care se împart după slujbă. Acest parastas se face în cinstea celor nouă cete îngereşti (atunci începe să putrezească inima);
– la 40 de zile (parastas mare)
– la 3, 6 și 9 luni (parastase mici), la fel ca la 9 zile.
– la 1an (parastas mare), la fel ca la 40 de zile. La un an există obiceiul să fie sfințită crucea care a fost ridicată la mormânt.
După pomenirea de 1 an, se fac pomeniri în fiecare an, timp de 7 ani, la data morţii decedatului, iar pregătirea parastasului este la fel ca la parastasul de 1 an.
După 7 ani, decedatul se pomenește alături de ceilalți morți ai familiei, la pomenirile din sâmbetele morților sau a moșilor (vezi în calendar).
* * *
Învățături și sfaturi practice
în legătură cu moartea omului

Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?

In rugăciunile ei, Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu, între altele, «sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace…», adică în pace cu toata lumea si cu cuget împăcat, liniştit, fără teama de moarte.
Care este grija si datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce-si dau sufletul?
Ca aceştia din urmă să moară spovediţi şi împărtăşiţi si cu lumânarea aprinsă in mână.

De ce este atât de trebuincioasă spovedania si împărtăşirea în pragul morţii?

Pentru că mărturisirea păcatelor, mai mult decât oricând în cursul vieţii, aduce celui pe moarte iertarea acestor păcate, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu si cu semenii pe care ii va fi nedreptăţit, urât sau păgubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat. Cat priveşte Sfânta împărtăşanie, ea, fiind arvuna vieţii veşnice, alcătuieşte merindea cea mai scumpă si mai de pe urmă, de care nici un creştin nu trebuie lipsit. Aşa ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinodul I Ecumenic de la Nicea (325), in cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleacă (din viață), să se păzească si acum legea veche și canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă si cea mai trebuincioasa…». Sfântul Trup si Sânge va fi pentru sufletul celui răposat cel mai bun tovarăș, scut si apărător in fata Tronului Judecaţii. Iar trecerea cuiva din viața fără spovedanie si fără grijanie este socotita, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui răposat, ci si un mare păcat pentru cei ai lui, ramași în viață, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau ne purtarea lor de grija.

De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce trage să moară?

Pentru că lumina este, pe de o parte, călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere, risipind întunericul morţii, iar pe de altă parte ea închipuie pe Hristos si Evanghelia Sa, căci El a spus: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Având deci lumânarea în mâinile sale, omul trece la cele de dincolo împreună cu Hristos și având cu el „lumina vieții” celei veșnice, pe care a primit-o încă de la botez.
De ce se trag clopotele bisericii când moare cineva?
Ca să vestească si celorlalţi membri ai parohiei ca unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toți zic: „Dumnezeu să-l ierte!”) și să le aducă și lor aminte că toți sunt muritori.
De ce se scaldă trupul răposatului și apoi e îmbrăcat în haine curate?
Urmând pilda celor dintâi creştini (Fapte 9, 37), spălăm trupurile răposaţilor, în semn de curăţire, cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând cu aceasta că cei răposaţi au trăit creștinește. Apoi îmbrăcăm trupurile în haine noi și curate, închipuind veșmântul cel nou al ne stricăciunii, cu care ele vor învia la ziua judecații (I Cor. 15,42-44).
Pentru ce se așează trupul răposatului în sicriu și cu fața spre răsărit?
Se așează în sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de putrezire și pentru a arăta că trupul se afla sub acoperământul Celui Prea Înalt și se odihneşte sub umbra Celui Atotputernic (Ps.90,91). Se așează cu fața spre răsărit, ca și la botez, pentru că dinspre Răsărit ne-a venit Hristos, lumina cea adevărată și tot dinspre Răsărit va veni El la judecata viitoare (Matei 24, 27). Trupul e acoperit cu o pânză albă, arătând că răposatul se afla sub acoperământul lui Hristos.

De ce se pune icoana sau cruce pe pieptul celui răposat?

Pentru a arata ca creștinul își dă duhul în Hristos, intru Care și Căruia I se încredințează la moarte.

Ce slujba se face la casa celui adormit?

Îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârșește la casa răposatului panihida. Numele acestei ierurgii vine de la cuvântul grecesc Pannihis, care înseamnă priveghere sau slujba de toată noaptea, deoarece panihida înlocuiește privegherile, adică rugăciunile din timpul nopții, care se făceau odinioară în biserici, in ajunul praznicelor mari, sau in case, la căpătâiul celor adormiți. Această slujba e o prescurtare a slujbei înmormântării, fiind alcătuită din rugăciunile începătoare obișnuite, troparele de la începutul slujbei înmormântării, rugăciunea «Dumnezeul duhurilor și al tot trupul…» în care ne rugăm pentru iertarea si odihna celor adormiți, apoi „veșnica pomenire”. Apoi se citesc evangheliile care in popor sunt numite stâlpi.

Când se face înmormântarea?

De obicei a treia zi după moarte, când se face pentru cel adormit și prima pomenire si când, după credința noastră, sufletul celui adormit părăsește pentru totdeauna pământul și locurile pe unde a trăit, pentru a se înălța la cer.
De ce trupul celui adormit e adus la biserică înainte de a fi înmormântat și aici i se face slujba înmormântării?
Pentru că aici adormitul se află pentru cea din urma oară în mijlocul parohiei sau al obștii creștine în care a trăit. El își ia acum rămas bun nu numai de la cei rămași în viață, ci și de la locașul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat și împărtășit. Si, după cum in biserica a primit botezul si îmbisericirea, adică începutul vieții sale in Hristos, se cuvine ca tot aici sa i se facă si cea din urma slujba, aceea care binecuvântează sfârșitul vieții sale pământești si intrarea pe poarta veșniciei.

Slujba înmormântării este oare aceeași pentru toți cei adormiți?

Nu. Biserica a întocmit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioșii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncii si copiii până la șapte ani, a treia pentru diaconi și preoți de mir și a patra pentru călugări și arhierei.
Care este partea cea mai de seama din slujba înmormântării credincioșilor?
Partea cea mai de seama din slujba înmormântării credincioșilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor si al tot trupul»), urmata de rugăciunile de iertare, rostite de preot. În acestea, preotul roagă pe Dumnezeu sa dezlege sufletul celui adormit, de orice blestem sau afurisenie, sa-i ierte tot păcatul sufletesc si trupesc, ca sufletul lui sa se odihnească împreună cu drepții, iar trupul sa se dea înapoi firii, desfăcându-se in cele din care a fost alcătuit.
Ce înseamnă: „Veşnica pomenire”, care se cântă adormitului la sfârşitul slujbei înmormântării, la punerea în mormânt și la parastase?
Prin aceasta ne rugam lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-și aducă pururea aminte de cel adormit, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, intru împărăția Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei vii, sa păstram o neîntreruptă aducere aminte de dansul, sa nu-l lăsăm în uitare, ci sa-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dansul.

Ce este si ce închipuie coliva, care se face la înmormântări și parastase?

Coliva închipuie însușii trupul mortului si este totodată un semn văzut al credinței noastre în înviere si nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care însuși Domnul le-a înfățișat ca purtând in ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ și apoi să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru ne stricăciune (Ioan 12, 24). De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, si anume, când se cântă «Veșnica pomenire», rudele si prietenii mortului ridica tava (farfuria) cu colivă, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul. Același lucru închipuie si gustarea din coliva, după binecuvântarea ei. Același rost îl are si coliva simplă, neînsoțită de vin, adusa de cei vii in biserica la ziua numelui lor, spre cinstea si pomenirea praznicului sau Sfinților sărbătoriți în acea zi sau spre pomenirea morților care poarta numele acelor sfinți.

Ce sunt pomenile si ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele morților sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților. Ele sunt rămășite ale vechilor agape sau mese frățești, cu care era împreunată in vechime slujba înmormântării. Tot pomană se numește și orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea si folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor si care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.

Ce trebuie sa credem despre cei ce iși dau trupurile sa fie arse la crematoriu?

Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, își ard trupurile după moarte numai cei ce își închipuie că totul se sfârșește cu moartea si că după moarte nu mai e nimic. Dar noi, creștinii, credem cu tărie în veșnicia sau nemurirea sufletului și în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse și în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate și răsplătite împreună cu sufletele cu care au și viețuit pe pământ. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuiește Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19). Se cuvine deci sa fie cinstit si îngrijit și după despărțirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaște, adică rămășitele trupești ale Sfinților, păstrate uneori m chip minunat, sunt o dovada vie a cinstirii pe care noi o dam trupurilor si a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce I-au bine plăcut. De aceea, noi îngropăm pe morți în pământ, pentru ca Dumnezeu însuși a zis lui Adam: „că pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19).

Pentru ce se pune cruce la căpătâiul morților?

Pentru ca Sfânta Cruce este semnul credinței celui adormit, semnul lui Hristos si al biruinței Lui împotriva morții. Crucea, care străjuiește deci mormântul creștinului, arata ca cel ce doarme sub scutul ei a adormit intru Hristos si cu nădejdea ca se va scula împreună cu El la învierea cea de obște.

Prin ce se arata grija noastră fata de cei adormiți?

Prin înmormântarea lor după datina creștinească și prin săvârșirea rugăciunilor si slujbelor orânduite de Biserică pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie sa pomenim pururea pe cei adormiți și să ne rugăm pentru dânșii, atât în rugăciunile noastre personale, de fiecare zi, cât și prin slujbele și rânduielile așezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele cuvenite.
Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor adormiți?
Ziua a treia, a noua și a patruzecea după moarte; la trei, șase și nouă luni și la un an după moarte; apoi in fiecare an până la șapte ani după moarte.

De ce se face pomenirea la aceste soroace?

Se face la trei zile, in cinstea Sfintei Treimi, întru Care ne mântuim și în amintirea învierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculându-Se din morți, S-a făcut pârgă sau începătură și chip al învierii celor adormiți; la noua zile, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești și în amintirea orei a noua în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm sa-l moștenească și răposații noștri; la patruzeci de zile (șase săptămâni), în amintirea înălțării la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile după înviere, pentru ca sufletul celui răposat să se înalțe și el la cer; la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la un an, în cinstea si slava Sfintei Treimi, după pilda creștinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morții mucenicilor si a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo. Termenul de șapte ani, când se face pentru cea din urma oara datornica pomenire anuala a răposatului, e număr sfânt (cele 7 zile ale facerii lumii) si se socotește că atunci trupul omului e cu totul desfăcut in țărână. De aceea, în rânduiala mănăstirilor, atunci când se împlinesc șapte ani de la îngroparea călugărilor, se face dezgroparea osemintelor si așezarea lor in racla sau osuar, ori in gropniță de obște.

Cum se numește slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea celor adormiți?

În cărțile de slujbă se numește panihida (panahida), dar in popor poarta de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc «Paristimi» a se înfățișa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru adormiți. Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfârșitul slujbei, urmate, ca si la înmormântare, de «Veșnica pomenire». La parastas se aduc intru pomenirea celui răposat coliva, pâine si vin din care se toarnă jos peste mormântul celui adormit.

Se pot face parastase in tot timpul anului?

Nu se pot face parastase in următoarele zile si răstimpuri din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru ca Duminica, amintind ziua Învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare.
b) In cele douăsprezece zile dintre Nașterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase Duminica, cel puțin in Duminicile Penticostarului, adică in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel Mare al învierii.
c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.
d) Din sâmbăta Floriilor pana in Duminica Tomii.
e) La praznicele împărătești sau sărbători mari.
In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rând (luni, marți, miercuri, joi si vineri), deoarece in aceste zile nu se face Liturghie obișnuită sau deplină (can. 49 Laodiceea).

Ce sunt „sărindarele”?

Cuvântul «sărindar», de la cuvântul grecesc «sarantafia», înseamnă pomenirea unui adormit sau a unui pomelnic întreg de adormiți la 40 de liturghii în șir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului. La sfârșitul celor 40 de Liturghii se face parastas și se pomenesc răposații tuturor credincioșilor care au dat pomelnice, ceea ce se numește dezlegarea sau slobozirea sărindarelor.
Când se fac pomenirile morţilor în timpul anului?
Biserica pomenește pe adormiți în toate sâmbetele de peste an. Sâmbăta e ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor sfinților și a celor adormiți, pentru ca cuvântul Sâmbătă (adică Sabat) înseamnă odihnă; e ziua in care Dumnezeu S-a odihnit după zidirea lumii și în care, deci, cerem si noi odihna celor adormiți, după ostenelile si alergarea din aceasta viață și pentru că Sâmbăta e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar sufletul s-a pogorât la iad, ca să elibereze din el pe toți drepții cei din veac adormiți. Parastasele care se fac duminica, mai ales in orașe, nu sunt potrivite cu bucuria învierii, pe care o prăznuim în aceasta zi.Care sunt sâmbetele morţilor?

Biserica face pomenirea de obşte a tuturor celor adormiți în anumite sâmbete din cursul anului, numite sâmbetele morților, și anume:
a) Sâmbăta Rusaliilor (numită și Moșii de vară, adică ziua de pomenire a moșilor si strămoșilor noștri), pentru ca pogorârea Sfântului Duh, care se va serba a doua zi, să se facă și asupra celor adormiți, izbăvindu-i din stricăciune și din pedeapsă. Se aduc la biserică si se împart la morminte mâncăruri, fructe, haine și vase (oale si străchini).
b) Sâmbăta lăsatului sec de carne (numita Moșii de iarnă), deoarece Duminica următoare fiind închinată pomenirii înfricoșatei Judecăți, facem rugăciune pentru cei adormiți, ca Dumnezeu sa Se îndure de ei la Judecata de apoi. Se mai obișnuiește, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire în Sâmbăta a doua, a treia și a patra din Postul cel Mare, pentru că in celelalte zile din acest timp al Postului nu se săvârșește Liturghie si deci nu se pot face nici parastase pentru cei adormiți; de asemenea, în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, când prăznuim amintirea învierii lui Lazar de către Domnul, rugându-ne ca Domnul să învieze și pe cei adormiți din neamurile noastre, la vremea cuvenită. De altfel, e ultima dată când se mai pot face parastase pana la Duminica Tomii.