SPOVEDANIA ŞI ÎMPĂRTĂŞANIA

 

SPOVEDANIA ŞI ÎMPĂRTĂŞANIA. EXPLICAŢII CONCISE ŞI PRACTICE 

Dintre cele şapte Sfinte Taine, Spovedania şi Împărtăşania au cea mai mare frecvenţă în viaţa credincioşilor, având ca scop, pe de o parte, curăţirea sufletească şi trupească, pe de alta, unirea cu Hristos, în vederea dobândirii Împărăţiei cerurilor. Îndrumări de ordin general sunt acum la îndemâna tuturor, în special în catehisme, dar şi în unele cărţi de rugăciuni. Facem aici un pas mai departe şi prezentăm o seamă de învăţături ce răspund îndeosebi diferitelor întrebări ce ne-au fost adresate pe parcursul anilor de preoţie, întrebări pe care e posibil să le primească şi confraţii noştri preoţi mai tineri. Trebuie să facem însă şi precizarea că, în cele din urmă, „lecţiile” propriu-zise le învaţă fiecare credincios, de-a lungul vieţii, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cât mai des cu putinţă. Vorbim la un loc despre ambele Taine, întrucât sunt foarte strâns legate între ele şi, cu rare excepţii, Spovedania este urmată întotdeauna de Împărtăşanie.

SPOVEDANIA:     

– Cine trebui să se spovedească? Toţi creştinii care îşi simt conştiinţa împovărată de păcate şi mai ales cei care doresc să se împărtăşească. Există însă unii creştini care socot că nu au nici un păcat şi, în consecinţă, că nu au de ce să se spovedească… Mare amăgire! Iată ce spune Sf. Ap. Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I In 1, 8-9);

– Preoţii trebuie să se spovedească? Negreşit! Iată ce afirmă Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XV): „Toţi trebuie să ne pocăim: şi mireni şi călugări şi preoţi şi arhierei, pentru că toţi am greşit şi greşim şi suntem datori a ne pocăi…” (Despre preoţie). Preotul se încarcă, adesea, şi cu anumite păcate ale celor care se spovedesc la el, ori greşeşte în privinţa canonului pe care-l dă etc. Practic, are nevoie cu atât mai mult a se spovedi, a primi dezlegare şi canon. Nu trebuie uitat că slujitorii consacraţi sunt mai expuşi ispitelor decât credincioşii de rând, întrucât diavolii îi atacă mai des şi mai violent, încercând în fel şi chip să le compromită numele bun. Apoi, faptul că ei aud la Spovedanie fel de fel de păcate, unele inimaginabile, le creează un plus de tulburare şi vulnerabilitate, deodată cu acumularea unei încărcături negative, care le măreşte riscul ispitelor şi al propriilor căderi. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului, decât vânturile care frământă marea – mărturiseşte (şi atenţionează) Sf. Ioan Gură de Aur;

– Cum ne alegem duhovnicul? Aşa cum ne alegem medicul personal, cu toată libertatea. Bine este, pe cât se poate, ca membrii unei familii să aibă acelaşi duhovnic, ca să-i cunoască mai bine pe toţi şi să poată face o legătură mai eficientă a sfaturilor pe care le dă;

– Copiii, de la ce vârstă trebuie să se spovedească? Majoritatea Pravilelor vechi spun că de la 7 ani. Având în vedere însă faptul că în ultima vreme pruncii se dovedesc a fi tot mai precoci, datorită influenţei mass-mediei, pot fi spovediţi şi mai devreme, de la 5-6 ani. Propriu-zis, de când încep să aibă conştiinţa greşelilor pe care le săvârşesc şi simt nevoia să fie iertaţi („dezlegaţi”);           –

De câte ori pe an e bine să ne spovedim? Nu există reţete fixe în această privinţă. Omul aleargă la medic ori de câte ori are nevoie. La preot, la fel. Porunca a 4-a a Bisericii (Să ne spovedim de patru ori pe an, în cele patru posturi) este orientativă, nu restrictivă, deşi, în practică, majoritatea creştinilor aşa procedează, şi nu fără folos. Asocierea spovedaniei cu postul este benefică, în sensul că, atunci când postim, ne şi rugăm mai mult, iar conştiinţa devine mai limpede. Dar, fiecare credincios se va spovedi (şi) atunci când va dori şi, mai ales, când se va simţi împovărat de păcate;

– Cum ne pregătim pentru spovedanie? Prin post şi rugăciune, în primul rând. Sunt şi rugăciuni speciale înainte de a ne spovedi (Cartea de rugăciuni). Trebuie să ne cercetăm conştiinţa şi să ne pregătim a spune duhovnicului ceea ce considerăm că am greşit mai tare. E bine (nu obligatoriu) să ne facem din vreme şi o listuţă cu aceste greşeli, spre a nu uita ceva, dar nu trebuie să alcătuim liste şi pagini nesfârşite, cu tot felul de mărunţişuri, pe care le prevăd anumite chestionare de spovedanie tipărite fără binecuvântarea Sf. Sinod, deoarece riscăm să ignorăm păcatele grele şi să ocupăm timpul mărturisirii cu amănunte neesenţiale;

– Cum trebuie să fie spovedania? Părinţii duhovnici ne dau câteva indicii: să fie benevolă, din convingere, nu din constrângere; sinceră şi obiectivă (să spunem ceea ce am greşit noi, nu alţii); completă (să nu ascundem nimic intenţionat), mărturisind tot ce ne amintim că am greşit de la ultima spovedanie, sau ce ne amintim că am omis (din uitare sau ruşine) la alte spovedanii;

– În ce constă „canonul” (epitimia)? Întâi, să reţinem, că nu este o pedeapsă, ci un îndreptar, un sprijin. Constă, în general, din rugăciuni, fapte de milostenie, postiri, lecturi de zidire sufletească, împlinirea anumitor sfaturi etc. Uneori şi din oprirea de la împărtăşanie, pentru anumite păcate grele, dar nu ca pedeapsă, ci pentru un timp de mai bună pregătire.

ÎMPĂRTĂŞANIA:  

– Cine se poate împărtăşi? Credinciosul care se pregăteşte prin post, rugăciune şi spovedanie. Să ne amintim mereu de avertismentul Sf. Ap. Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului… (I Co 11, 28-29). Nu se pot împărtăşi cei opriţi de duhovnic pentru păcate grele: desfrânaţii, concubinii, pervertiţii sexual, cămătarii, fermecătoarele, vrăjitoarele, ghicitoarele, descântătoarele, jucătorii de cărţi, beţivii, scandalagii, ucigaşii (inclusiv prin avort), hoţii etc. De asemenea, nu se pot împărtăşi alienaţii mintal, cei leşinaţi (în comă), cei îndrăciţi, cei care vomit şi scuipă continuu; practic, cei care nu au capacitatea fizică şi psihică de a primi şi reţine Sfintele Taine.

– Cât de des se poate primi Împărtăşania? Răspunsul exact îl primeşte fiecare credincios de la duhovnicul său. În principiu, atât de des pe cât de des se poate pregăti. Nu există restricţii de termene. Recomandările de a ne împărtăşi în posturi sunt orientative, dar realiste şi chiar binevenite: pe lângă postire, în aceste perioade ne rugăm mai mult, ne spovedim etc.

– Cum ne pregătim în zilele premergătoare împărtăşirii? Pregătirea este dublă: trupească şi sufletească. Din punct de vedere trupesc, ne vom îngriji să fim cât mai curaţi şi cu îmbrăcăminte decentă, la fel de curată; sufleteşte: post, rugăciune, spovedanie, împăcarea cu toţi cei din jurul nostru, citirea Pravilei (canonul Sfintei Împărtăşanii), împlinirea canonului primit la spovedanie etc.         – Ce trebuie să ştim (şi să facem) după împărtăşire? Nu mai sărutăm nici icoanele, nici mâna preotului, să avem grijă să nu scuipăm, dar nici să rostim cuvinte necuviincioase. De asemenea, să citim rugăciunile de mulţumire (Împărtăşania se mai numeşte şi „Euharistie”, cuvânt grecesc ce înseamnă „Mulţumire”). Mai presus de toate, să avem un comportament plin de evlavie şi recunoştinţă, demn de unirea cu Hristos.

– Bătrânii şi bolnavii pot fi împărtăşiţi acasă, ori la spital? Desigur, cu Împărtăşanie uscată, păstrată din Joia Paştilor. Preotul trebuie chemat la timp, fie acasă, fie la spital, ca bolnavul/bătrânul să fie conştient, întrucât în comă nu mai poate fi împărtăşit.

Trebuie să ne dăm seama că toate cele de mai sus nu ţin atât de ştiinţă, cât de bunăvoinţă. Omul receptiv va învăţa „din mers”, la „şcoala” Bisericii toate cele de trebuinţă pentru o viaţă creştină adevărată şi pentru a păşi pregătit, apoi, pragul veşniciei.

Cateheză realizată de pr.prof.univ. dr.Vasile GORDON